Gata! Stop! Îmi ajunge, nu înţelegi?! M-am săturat până peste cap de lumea asta tâmpită şi prefăcută. Am ajuns să stau şi să mă gândesc ce mai caut eu pe aici, adică de ce trebuie să fac eu parte din viaţa lor şi ei din a mea? Nu pot dispărea şi să îi urmăresc doar aşa, să le văd nepăsarea pe faţă? Nu, nu pot din păcate. Trebuie să fiu aici şi să le văd indiferenţa în ochii aceia care trec prin mine şi care mă străpung până în ultima picătură de sânge din corp. Trebuie să simt totul aproape şi să le aud paşii cum trec pe lângă mine ca şi cum nici nu aş exista. Trebuie să le simt răutatea până la ultima firmitură. Dar ei, ei nu pot dispărea, iar eu să rămân doar cu amintirea? Nu, nici asta nu se poate. Trebuie să-mi trăiesc prezentul orice ar fi chiar dacă poate nu vreau şi câteodată nu am chef de el. Trebuie să rămân aici şi să îmi iau forţa din muzică şi poate din propria încăpăţânare. Trebuie să nu le dau importanţă privirilor încruntate sau vorbelor dureroase şi trebuie să par fericită şi tembelă ca de obicei. Dar până când? Oare până când o să mai reuşesc să fac asta? Deja simt că nu mai rezist chiar dacă muzica îmi din urechi mai are un pic şi îmi sparge tempanul şi chiar dacă încerc să zâmbesc a prost. Ştiu că nimănui nu-i pasă oricât ar pretinde asta. Sunt toţi obsedaţi de râsul acela malefic şi de propria viaţa. Vleau să fiu din nou un copil tembel şi zânbăreţ care nu ştie prea multe şi care nu se supără dacă îl jigneşti sau îl loveşti şi râde din orice prostie. Dar nu mai pot, m-am săturat de atâta tâmpenie. Aşa că..lasă-mă morocănoasă aşa în plata mea. Pa!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu