Heya! Am revenit..

Hey! V-a fost dor de mine? Sinceră să fiu am ajuns acasă de ceva timp, dar am fost destul de ocupată şi ştiţi şi voi cum se spune "Lenea e cucoană mare". Într-un sfârşit m-am gândit şi eu să mai trec pe aici că se termină luna şi eu las blog-ul de izbelişte. Deci sunt aici, din nou, şi cred că asta e tot ce contează acum. Cred că ar fi cazul să istorisesc ce am mai făcut, dar o să zic în mare pentru că mi-am uitat caietul acasă şi eu sunt mai uitucă..dar în prima zi am scris câte ceva pe telefon. Apoi am încetat să mai notez pentru că era destul de greu să trăiesc şi să-mi povestesc propriile întâmplări în acelaşi timp. Să încep cu începutul ca să nu uit tot, de fapt încep cu:

Jurnal pe telefon!

Am plecat de dimineaţă destul de somnoroasă, iar drumul a fost destul de plictisitor. Mama şi tata au început să se comporte în sfârşit ca parinţii mult doriţi. Au reuşit să lase tot tresul Bucureştiului şi toate problemele acasă..ăsta a fost probabil primul lucru carea m-a incântat. Când am ajuns cu maşina pe uliţa deja începusem să simt sentimentul acela apăsător îmi ura un bun venit. Era inevitabil să nu văd locul din care, în urmă cu un an răsunau râsetele şi vocile noastre. Era inevitabil să nu-mi aduc aminte de el şi să nu îi aud şoapta care îmi spunea unde să ne ascundem. Şi da, aici chiar mă simt ca un copil, aici uit de dorinţa de a mă maturiza mai repede, aici iese la iveală copilul din mine. Însă tot aici plange de dorul trecutului şi de dorul lui..Am stat în casă. Nu puteam să-mi imaginez cum va fi afară. Mi se părea că totul este mult mai pustiu. Încă mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă eram aici şi mă simt vinovată. Dacă eram aici probabil nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat. Dar poate aşa a fost să fie, poate toate au un rost.

Asta era prima zi..apoi am ieşit într-un sfârşit din casă şi mi-am zis "Dacă am venit aici sa stau în casă mai bine nu veneam deloc". Totul a fost ok deşi într-un fel era ciudat că nimeni nu vorbea de el..era ca şi cum numai eu ştiam că a existat odată, dar a fost bine. A fost cum era şi până atunci când mă duceam acolo, eram în centrul atenţiei din cauză că veneam tocmai de la Bucureşti, iar toţi oamenii din sat îmi ziceau să-i spun lu' tata să treacă pe la ei. Eu nu îi cunoşteam şi mă încurcam ca de obicei în explicaţii când îi ziceam.. Dar s-a obişnuit cu asta (doar aşa fac de fiecare dată) şi începea să râdă de mine. Dar parcă tot lipsea ceva, şi oricât se chinuia vărămiu să înveselească atmosfera tot  existau momente când ne plictiseam sau eram sad. 

Până la urmă am reuşit să-i mai reţin pe ai mei acolo şi să plecăm mai devreme din partea cealaltă unde mă plictiseam şi mă ciondăneam toată ziua cu vărămiu (dacă mătuşimea l-a făcut în zodia rac eu ce să-i fac?). Dar ne distram destul de bine şi uneori ne certam şi pentru nişte magneţi deşi eu aveam câştig de cauză mereu pentru că sunt dragălaşă când sunt botoasă şi nu rezista ochilor mei mali şi verzi (de când sunt narcisistă?)..Apoi am ajuns acasă, iar asta e o altă poveste pe care o s-o istorisesc altă dată pentru că acum sunt grăbită. Ciao!