I hate you!

I'm sweet with you, but i hate you! 

Dap, chiar aşa. Nu credeam că mă pot preface vreodată atât de mult. De obicei când uram pe cineva ignoram şi dădeam de înţeles că vreau să dispară din peisaj. Aşa am făcut până acum şi cu Lenuş, şi sinceră să fiu nu am mai urât vreodată pe cineva atât de tare. Dar acum, că suntem rude...nu mai am cum să o evit aşa de mult, deşi de fiecare dată când o văd parcă îmi vin amintirile şi o urăsc din ce în ce mai mult. Am decis să fiu tipa draguţă azi, doar ca să îi fac pe plac mamei şi să-mi demonstrez că pot da la actorie cu siguranţă. Dar nu m-am gândit vreodată că poate fi atât de dificil. Am văzut-o, am afişat cel mai mare şi prefăcut zâmbet pe care l-am putut avea vreodată, m-am prefăcut bine dispusă şi i-am urat un 'La mulţi ani!' în timp ce în mintea mea îmi imaginam cele mai sadice lucruri pe care aş putea să i le fac. M-a luat în braţe, mi-a admirat culoarea părului, mi-a mângaiat părul ca unui câine -ceea ce urăsc să-mi facă până şi mama-, m-a pupat, m-a întrebat chestii trestii, în timp ce în interiorul meu mă chinuiam să-mi ignor impulsurile de a o înjura. Toată finţa mea se ruga să dispară dracu din peisaj cât mă mai poteam stăpâni. I-am evitat privirea ca să nu-şi dea seama de ce era defapt în interiorul meu, am zâmbit gol şi m-am întors cu spatele murmurând un 'Eu am un pic de treabă...'. A zis că nu-i nimic, şi când vroia să se aşeze pe canapea lânga mine, a răsunat strigătul mamei care o ruga să se ducă într-acolo. A fost cel mai dulce sunet pe care l-am auzit, am simţit cum nu mai e nevoie să mă prefac, şi am scăpat de amintirile urâte, asta până v-a intra iarăşi în peisajul meu.