Nostalgia verii

Nu credeam vreodată că un simplu glas, o simplă vorbă, o simplă ironie mă poate face să-mi stric toată dispoziţia bună acumulată în acea zi iar, în schimb, să mă facă să îmi transform gândurile într-un ghiveci de cuvinte şi întâmplări ce vor să izbească în pereţii ce-l ţine prizonier în propria minte. M-am trântit în patul acela ce mi se părea aproape identic cu cel de acasă şi mi-am afundat faţa în perna portocalie şi moale..apoi am inspirat puternic simţind amalgamul parfumurilor noastre. Am vrut să ţip şi nimeni să nu mă audă, am vrut să dau muzica mai tare când a început Akcent - i'm sorry, am vrut să retrăiesc totul din nou şi din nou. Dar mi-am dat seama că acolo nu mai era nimeni, eram doar eu şi perna ce-mi şoptea să mă descarc, să dau drumul ţipătului să-mi curgă şiroaie pe obraz...aşa am şi făcut. Când m-am trezit din euforia şi disperarea ce m-a cuprins, mi-am dat seama că nu eram deloc singură. Ei...se chinuiau să mă facă să zâmbesc, se chinuiau să mă facă măcar să gesticulez ceva. Erau speriaţi, mă priveau neputincioşi cum stau ca o statuie privind în gol fără ca măcar să clipesc. Mi-am dat seama că trebuie să-i fac să creadă că sunt ok. M-am ridicat şi le-am zis că vreau o ţigară şi suc..apoi încetul cu încetul am încercat să-mi revin, să mă ridic şi să mă duc la geam. La cum tremuram ştiam că nu prea sunt şanse, aşa că nu am riscat şi m-am întins în pat lăudându-mi ochii verzi de după plâns. Am zâmbit fals asigurându-i că sunt bine şi am plecat.. Unde? Să-l văd pe Cristu care era nervos şi să încerc să-mi stopez durerea de cap. La sfârşit am ajuns acasă unde am făcut o baie ce vroiam să dureze o viaţă, m-am relaxat şi mi-am făcut planuri optimiste. Mare, ţară, tuns, vopsit, zii de naştere, planuri de amenajare a casei, plimbări cu maşini..toate sunt ordonate în funcţie de planificare în capul meu. A fost o zi ciudată..şi colac peste pupăză mi-am văzut iubirea de acum câţiva ani împreună cu o prietenă de-a mea, totuşi a fost amuzant să-mi aduc aminte de trecut cu ei. Ciao, have fun! (:

Stare de emo..

Mi s-a spus odată că nu o să am parte de un sentiment în totalitatea lui decât odată în viaţă. Bine înţeles că nu am crezut asta, în fiecare zi simţim sute de stări şi sentimente. Acum încep să cred că un sentiment îl simţim în totalitate doar înainte să murim. Cum am ajuns la concluzia asta? Păi în fiecare zi, oră sau minut al vieţii o luăm de la capăt iar şi iar, dar fiecare sentiment îl simţim din ce în ce mai tare cu fiecare stare pe care o avem. Niciodată nu mi-a fost frică de cineva sau ceva pentru că mereu m-am gândit că cel mai rău lucru care mi s-ar putea întâmpla ar fi să mor. Totuşi niciodată nu m-am gândit ce-aş pierde dacă aş muri..probabil multe lucruri pe care le iubesc, dar poate nu le dau destulă importanţă. Poate nimeni nu mi-ar simţi lipsa, pentru că aşa suntem făcuţi...să trecem mai departe şi să lăsăm câte o persoană în urmă, dar eu sigur o să simt lipsa cuiva -poate prea multora-. Încep să mă urăsc..fac tot felul de câcaturi pe care nu vreau să le fac, devin nehotarâtă, mă cert cu toată lumea, o iau razna. Nu mai vine odată ziua aia în care să mă mângâie cineva pe cap şi să-mi spună 'Lasă măi Maly că o să fie totul bine.' -asta s-a întâmplat dar nu şi continuarea- iar apoi să fiu atât de sigură că aşa o să fie încât să mi se întâmple orice câteva zile după şi să mă gândesc că totul e bine. Încep să gândesc ca o tâmpită, ştiu...dar nu ştiu ce e cu mine, nu mai ştiu şi nu mai vreau nimic. Mi-e dor de Gabu...încep să simt şi eu sentimentul ăla ca şi cum aş avea un tată nou căruia îi pasă. După ce l-am văzut şi mi-a zis trei fraze mă gândeam că m-aş putea lăsa ghidată de el la nesfârşit pentru că nu m-aş îndoi niciodată de ce ar hotărâ să facă din mine. Vreau să fiu -vorba unuia- 'Pişoi mic şi lăzgâiat' mereu, dar degeaba vreau eu. Azi îmi cer scuze tuturor pentru tâmpeniile  pe care le-am făcut şi cer să nu mai fiu criticată pentru tot..prefer să rămân aşa, mică şi stresantă, decât să mi se facă capul calendar întotdeauna din cauza greşelilor mele. Ciao...

Îmi vreau universul înapoi!

Cum în noaptea asta dorm la Deea că e singură acasă *yaaay*, am scris o mică...chestie pe un bloc de desen după ce am terminat sesiunea de bocit pe două melodii. Nu garantez că e cine ştie ce, dar ei i-a plăcut şi a pus câteva fraze pe blogul ei. Sooo...have fun.

Ok.. Au trecut zilele, lunile...vor trece şi anii şi încă voi visa la clipa aceea. De obicei când totul e perfect şi universul e de partea ta nu poţi zâmbi din tot sufletu, pentru că tot găseşti ceva care te face trist. Aveam universul de partea mea şi ce am făcut? Nimic. Nimic de care să fiu mândră. Nu am zâmbit când trebuia, iar acum stau şi tânjesc după clipele alea când lumea era a mea. Degeaba aş urla acum că universul meu tot s-a dus..m-a lăsat baltă. Nu am fost fericită când trebuia. Dar oare o să mai am parte de clipele acelea minunate? Le voi preţui mai mult ca orice, dar mai presus de toate te voi preţui pe tine...dacă ai fi acolo pentru mine. Şi ce dacă tânjesc după clipele fericite, ce dacă încă tânjesc după tine? Tot nu te voi mai avea. Am visat, am sperat ca ăsta să fie doar un coşmar, iar visul acela să fie realitatea.
DAŢI-MI UN VIS!! Pentru că REALITATEA asta mă omoară!
Şi? Ce? Am multe de scris dar nu vreau să termin pixul înainte să te văd din nou. Am văzut multe persoane ce semănau cu tine, şi am lăcrimat, dar nu erau nici pe departe la fel ca tine. Lumea te vrea înapoi, cel puţin lumea mea. Şi cei pe care îi credeai duşmani se întreabă de tine. Unde ai dispărut? Lumea e aici, îţi aclamă numele, te aşteaptă să te întorci. Dacă aş zbura, aş face norii să plângă povestindu-le de tine. Vise, iubire, speranţe, îmi bag pula în ele. Dacă nu eşti aici nimic nu-şi are rostul. Toţi te aşteaptă aici Soare..în universul meu, al tău...al NOSTRU!

Eu eu eu şi iar....tu!

Deci..universul meu a început să se prăbuşească încetul cu încetul şi acum se mai rezeamă doar în câţiva stâlpi fragili gata să cedeze. Tot la ce mă pot gândi este viaţa altora. După cum i-am spus odată ei... 'prima pe lista mea este sormea reală, apoi tu, apoi el...apoi restul' iar ea a zâmbit, m-a luat în braţe şi mi-a şoptit 'Te iubesc sisu meu! Ce m-aş face fară tine?'. Iar acum totul s-a spulberat. Îmi zicea mereu să fiu tare că oriunde v-a fi ne vom găsi. Mi-a dat brăţara ei..de ce? Ca sa ştiu că va fi mereu aici...cu mine. S-a dus...fară să-mi spună vreun cuvânt, iar ultima oară când am văzut-o plecând mi-a zis 'Mersi sisu pentru tot ce ai făcut pentru mine' în timp ce o ţineam strâns şi mă rugam să nu o văd pt ultima dată. Am şoptit 'Meritai mult mai mult...ţi-am dat tot ce am putut' iar ea a zâmbit şi a început să-mi fredoneze versuri din melodia noastră 'Iar locu’ ei, stie si ea, e numai la pieptu' meu/ Indiferent ca ne e bine sau ne e greu' . Am încercat să mă abţin să nu pufnesc în plâns, i-am zis pa şi am zâmbit forţat apoi am închis poarta, am închis ochii şi mi-am simţit lacrimile mai dureroase ca niciodată. Am încercat să o sun de fiecare dată când îmi venea în minte zâmbetul ei dar un mesaj sec e prezent mereu 'număr indisponibil'. Aşa am pierdut o parte din univers.
A doua jumătate a universului meu este el.. El, cel care chiar dacă m-a minţit, m-a minţit frumos şi doar ca să mă protejeze. Acel el care odată îmi spunea ' Îmi place când zâmbeşti pentru că ştiu că eşti fericită cu mine'..acel el care imediat după o glumă îmi arăta ceva mort în stadiu de putrefacţie, acel el care mă trezea dimineaţa sunându-mă şi zicându-mi 'Neaţa somnoroaso! Trezeşte-te.' iar eu ma rugam să mai pot dormi 5 minute şi tot ce mai auzeam era ' Te sun în 5 minute şi îţi amintesc că te iubesc'. Cinci minute întotdeauna se transformau în 15 iar dimineaţa mea era una dulce plină de cântecele vechi (coji de portocale, bună dimineaţa, soarele meu etc.). Până l-am pierdut şi am jurat că o să-mi pese în fiecare minut al vieţii de el. După ceva timp de când nu am mai ţinut nici o legătură, am încercat să dau de el...l-am sunat alaltăieri şi avea telefonul închis 'Abonatul vodafone....' iar azi, acelaşi mesaj sec ca în primul caz 'număr indisponibil'. Apoi am aflat că e mort.. Am rămas jumătate de oră uitându'mă în gol. Nu am crezut că e adevărat şi am zis că nu are cum. Mi s-a zis 'E în camera lui cam de 2 luni cu două sticle de apă la jumătate, deci probabil a murit deja'. Îmi venea să urlu şi să mă duc la el acasă să mă conving că nu e aşa şi că se înşeală. Doar că...nu am avut destulă putere încât să mă ridic după bancă fără să cad în genunchi şi să repet într-una 'Nu poate fi adevărat!' .
Aşa mi s-au distrus cele mai importante părţi din univers, iar azi...de Sf. Nicolae eu stau şi mă gândesc cât de crudă e viaţa. Ciao...Have a death life!

*P.S. Am vizionat Ao No Exorcist până la episodul 24 care nu mai vrea să se încarce. E tareee! Vreau propuneri de anime-uri drăguţe..*

Eu, eu, eu... Taci!

Hey! Tot eu is aici, în faţa laptop-ului cu gândurile împraştiate şi viaţa fărâmată. Înainte ziceam cu Dydu că vieţiile noastre sunt nişte filme de Hollywood dar acum s-au transformat în nişte drame siropoase în care suntem personaje principale şi vrem să ne aruncăm în faţa tramvaiului. Acum sunt cu nervii la pământ şi fiecare părticică din corpul meu suspină şi cere afecţiune. Urăsc când lumea mă urăşte fără să înţeleagă că oamenii fac şi greşeli, mai ales eu...care niciodată nu am fost hotărâtă de ceva până nu am descoperit cât de mult înseamnă pentru mine. Nu-mi place să ştiu că cine ieri mă iubea, azi mă urăşte şi încearcă să mă uite. Poate şi eu încerc să uit şi să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic, dar nu pot aşa bine. Am ajuns să dau replici dure persoanelor care probabil ţin câtuşi de puţin la mine şi să mă îndoiesc că o să mă mai iubească cineva vreodată..le zic tuturor 'Într-o zi mă vei urâ chiar dacă acum îmi zici că nu poţi fi nici măcar supărat pe mine' pentru că aşa e. Oamenii fac greşeli, şi câteodată e prea târziu să mai poţi face ceva sau să dai timpul înapoi. Omul învaţă din greşeli, dar când greşeşte nu învaţă, deabea după realizează. Şi...s-au dus zilele alea când cântam ca nebuna cu Dydu prin tramvaie ' I'm special and you know it...and we know it, and i know it, lalala ' . Asta e acum, deşi nu mai pot face nimic şi urăsc sentimentul că sunt legată de mâini şi de picioare, o să mă abţin din a mai face ceva ce apoi probabil o să regret. Cred că o să-mi fac un tatuaj cu numele surorii mele -merită la câte a făcut pentru mine- sau un înger negru căzut din iad ca să înveţe să iubească. Vreau să mor, dar cum el -şi mă refer la un alt el- mi-a zis că eu merit ceva mai bun dar trăieşte pentru mine, şi eu voi trăi prefăcându-mă cât pot de mult că sunt în culmea fericirii. Ciao, but you know how much i need you now, like this song 'i need you more, i need you more..uuu baby i need you more'.

Sentimente îngropate

Mi-am adus aminte că pe 29 septembrie am făcut o poezie, nu am mai făcut de mult una aşa că nu e vina mea că dacă nu e prea reuşită..Delectaţi-vă cu melancolia mea!

Sunt iadul tău
Sunt visul tău
Sunt viaţa ta,
Nu mă uita.

Oricât am plâns,
Şi m-am ascuns
Nu voi uita,
Privirea ta, minciuna ta

Paşesc pe apa
Nu am nevoie de barcă,
Prin lume mă scufund
În gânduri mă afund

Chiar dacă am plecat
Îţi spun, nu am uitat
Şi-n zori de zi
Când mă voi trezi
Voi descoperi..
Lumea de cristal,
În cioburi de porţelan

Mai bine plec,
Nu am uitat.
Sufletu-mi ai dărâmat,
La pământ m-am prabuşit
Şi-n inimă tu ai lovit

Mai bine cânt
Şi mă descarc,
Şi cu ideea eu mă-npac..
Mai bine tac,
Şi mă ascund..
În viaţă am un loc secund.

Eu am plecat
Şi te-am lăsat,
O melodie ţi-am cântat,
Ca să nu uiţi
Unde s-ascunzi
Sentimentele uitate,
Între lacrimi îngropate.

Uite steaua mea!

Nu credeam că o sa zic asta vreodată, dar mi se potriveste ca o mănuşă faza cu 'Lie to me, because i love you anyway'. Well, ieri am fost la concert în The Silver Church..a fost bestial! HITT e super tare şi pentru jumatate de oră m-a făcut să uit pe ce lume trăiesc, apoi a început cu melodiile melancolice la pian şi m-am apucat să bocesc pe umărul lu' Sayu, vorba ei 'Tipu are experienţă' *laught*. A fost funny dar mi-a fost ciudă că nu am putut să mă bucur cu adevărat de concert. Şi ziceam cu ea 'Vremurile alea au trecut, dar noi suntem încă aici să ne distrăm' dar se aplica statusul meu ' Sick of crying, tried of trying...Yes, i'm smiling! But inside, i'm dying'. Şi...nu-mi vine să cred că sunt atât de proastă, am mai fost eu blondă şi până acum..dar deja m-am săturat. Îmi vin în minte versurile la o melodie pe care o ascultam aseară şi azi "Iar atunci când eu adorm gându' îmi fuge tot la tine/ M-am supărat ca prostu', câteodată nu-mi văd rostu'/ Şi totuşi viaţa fară tine e un monstru" sau "Pe tine nu te las, pe tine te ţin strâns/ Şi n-am să uit atunci când pentru prima oară ai plâns/ Iar eu am râs şi te-am ţinut în braţe/ Şi chiar pe bune am zis că n-o să-ti dau speranţe false/ Şi iubirea n-o să atârne doar de aţe/ Chiar dacă alţii n-o să vrea şi barfesc ca nişte ţaţe/ Dar pe tine nu te atinge nimeni cu nimic/ Că aş face rău de la mare pan' la mic". Mă rog, nu mai vorbesc despre prostia mea că încep să gândesc negativist. Well, în ultimele două nopţi nu am dormit acasă..prima noapte adică vineri la Sayu de am adormit la 4 şi azinoapte la Mădălina (o tipă cu scrumieră de pe insula Pula şi wisky pe care scria tot numele insulei, când o întrebam ce a băut zicea 'Pula!!' *laught*). Azinoapte ne-am plimbat de vreo 3 ori până în Bucureştii Noi şi înapoi cu taxiul, am fost şi prin Herastrău şi am ajuns acasă la tipă la vreo 4 jumate şi am adormit la 5 şi ceva. P.S. are nişte căţeluşi mici pufoşi şi adorabili, dar te latră dacă îi deranjezi când stau pe perna ta *smile*. Tocmai am observat că m-a tăguit HITT într-o poză pe fb şi am dansat cu căţeaua de bucurie. Mi-e dol de sormea, mi-e dor de Mădă, mi-e dor de vărămiu, mi-e dor de Tweety până când şi de Astro cred că îmi e dor (îmi place să-i fac poze cu Tweety). Mi-e dol de....multe persoane. Dar îi pasă cuiva? No...Hai ciao, v-am lasat cu tristeţea mea mută că am chef de un horror sau o dramă -parcă nu îmi ajunge viaţa mea-.

Apus...seara..noapte..moarte

Nu stiu ce dracu v-a apucat pe toti acum. Stiu ca ma urati dar luati-o si voi mai incet sa nu va suprasolicitati. Chiar nu inteleg. Si tu? Te credeam ok, ziceam ca nu conteaza daca e o pasa mai proasta, trecem si peste asta si ne traim viata in continuare dar defapt mi-am dat seama ca vrei sa ti-o continui fara mine si pana acum tot ce ai facut a fost de fatada sa creada lumea ca esti buna. Uite ca tot ce ai facut m-a distrus mai mult, m-a pus intr-o lumina proasta, pe cand tu esti centrul universului. Un centru dragalas si bun care incearca sa se fereasca de o scorbie -adica eu-. Pur si simplu daca vrei sa faci ceva doar fa-o, nu te mai preface ca-ti pasa atata timp cat tu nu vezi nici ce se intampla in jurul tau. Nu te mai preface ca nu vroiai sa se intample asta, nu te mai interesa de mine. Daca m-ai lasat balta, nu ma mai intreba daca m-am suparat, nu face decat sa-mi adanceasca rana. Uraste-ma si gata, desi nu stiu ce ti-am facut, lasa-ma pe mine sa par scorpia in timp ce tu iti traiesti viata roz -scarbos de roz-. Si da, mai scuteste-ma ca deja mi-e greu sa uit tot, inclusiv interiorul acelei masini cu becul stalpului intrandu-mi in ochi, nu vreau sa mai trebuiasca sa uit si comportamentul tau ipocrit de dupa ce m-ai lasat balta. Adio raza de soare, welcome intuneric si cer innorat!

Toamna

Uitati o poezioara facuta la lumina veozei intr-o dispozitie mai proasta din cauza vremii ce parca nu mai vrea sa se incalzeasca odata. Incep sa ma satur de ninsoare, frig si de filme sau shopping. Daca vremea o tot tine asa o sa ajung sa dau faliment si factura mamei la curent va fi muult mai mare. Dar sunt intotdeauna pregatita si in caz ca nu se incalzeste afara o sa ma uit la vechiile seriale din Kingdom Hospital care tocmai se downloadeaza.

Soapte-n miezul noptii,
Stele, vagi emotii
Aer, vise sparte,
Castele daramate.

Soare, vara, iarna
Viata, ploaie rara
Cantec ce coboara,
Cara a sa povara.

Forile te-ndeamna,
Ramuri se destrama
Marea-i ca o arma,
Cea mai dura toamna..

P.S. Poezia e despre toamna chiar daca afara e primavara, eu o vad la fel de posomorata.

Sfarşit

Sentimentele revin,
Viaţa pare un dafin
Cu crengile deschise,
Totul seamănă cu vise

Ş-ai uitat din amintiri,
Ai uitat câte priviri,
Ai uitat şi de iubiri,
Acum miroşi doar trandafiri

Dar ţi-a rămas pe chip un semn,
In priviri ascunzi blestemul 
Ţi-a rămas acel însemn, 
Ce-ţi aduce iar parfumul.

Din coşciug priveşti în zare,
Parcă nimeni nu te vede
Te rogi cât poţi de tare,
Dar el nu te mai aude

Ochii limpezi se rotesc,
Înăuntru nu privesc 
Cerul este înnorat,
Pe coşciug, pământ uscat..

Nici o floare lângă cruce,
Nici o lacrimă n-aduce
Amintirile uitate,
Sub pământ sunt îngropate.

Luminiţe

Stau în pat cu faţa-n sus şi tot ce pot vedea sunt luminiţele de pe pereţi ce pâlpâie formând diverse chestii. Nu pot să-mi iau gândul de la faptul că a trecut un an. Nu contează dacă e un an fară ceva timp, dar ştiu că a trecut... Statul trează noaptea râzând, distratul din excursii, stresatul lumii, prostitul în pauze, zâmbetele acelea neforţate şi febra rasului fară motiv..tot ce era frumos s-a dus şi a lăsat în urmă multe amintiri. Esenţa vieţii şi-a pierdut din valoare odată ce timpul a trecut. Unde sunt zilele bune? Unde sunt persoanele acelea cu care mă distram până la epuizare apoi o luam de la început? Unde sunt feţele acelea zâmbăreţe? S-au dus..pentru totdeauna. În schimb sunt zile groaznice, persoane nepăsătoare şi feţe false! Urăsc ceea ce a devenit prezent şi încep să traiesc din ce în ce mai mult cu gândul în trecut şi corpul în prezent. Vleau ceva mai bun..nu crezi că merit?

Un status nemuritor..

Dap, un status nemuritor pe care l-am scris când aveam toane încă este prezent în dreptul id-ului meu langă o poză pe care scrie 'Un zâmbet este o minciună'. Nu o să scriu decât statusul fară alte comentarii pentru că am o carte de terminat la ora asta şi o să deduceţi voi ceva din el (cred).

Ce viaţă! Ce zâmbet! Ce distracţie! Câtă fericire! Cât adevăr în privirile noastre! Mai ştii Gâsculiţo? Ce frumos a fost.. Păcat că nu va mai fi niciodată lafel. Eu..tu, zâmbetele acelea..niciodată nu vor mai fi lafel, nici măcar blondu' tău! 

Şi nici măcar bruneto-idioţii (nu m-am putut abţine).

Rosul exteriorizat

Din nou eu. Eu, cea care pana luni nu credea ca exista ceva sa o schimbe. Acea fata nedorida si indopata cu pastile in fiecare zii a existentei ei. Credeam ca a fi tu inseamna sa nu extiste nimeni si nimic sa te schimbe si in cazul meu chiar nu exista ceva sa ma schimbe. Am trecut prin multe ca sa-mi demonstrez ca inca sunt incapatanata, dar luni mi-am dat seama ca nu mai pot face pe incapatanata la nesfarsit, am si eu o limita. Deci, ca sa nu te mai ti in suspans, sa-ti spun ce mi s-a intamplat. Vineri seara am facut o griza de astm foarte grava, la un pas de coma, de care nu am mai facut de cand aveam 3 ani, iar luni m-am dus la doctor si mi-a dat sa tin alt tratament cu pastile. Luni seara am vrut sa fac baie si..de parca n-ar fi fost de ajuns faza cu criza de astm, am facut intoxicatie cu gazul de la centrala. Asa am stat o jumatate de ora inconstienta la un pas de moarte pana m-a gasit tata. Au urmat doua zile de groaza in care nu m-am ridicat din pat, fiind mult prea ametita ca sa pot ridica capul de pe perna. Asa am realizat ca eu nu pot fi ceea ce sunt. Sunt doar acea mariondeta a destinului, iar tu, daca incerci sa schimbi ceva imbracandu-te in rosu, sa stii ca toti suntem la exterior rosii, iar in interior verzi (teoretic). Asta ca sa nu iti faci sperante degeaba.

Sfaturi utile:

Deci, daca ai de gand sa te omori am sa-ti dau cateva sfaturi utile. Primul ar fi sa te omori intoxicat cu gaze (asta pentru ca nu te doare nimic), al doilea, sa ai grija sa fii singur acasa mai mult de o ora (asta daca vrei sa mori definitiv), al treilea, sa fii sigur ca vrei sa mori definitiv (pentru ca daca te razgandesti si scapi o sa te simti groaznic dupa), si ultimul dar nu cel din urma, te anunt oficial ca dupa moarte nu e nimic..nu tu iad, nu tu rai deci o sa te plictiesti neexistand, asa ca te sfatuiesc sa nu te sinucizi dar totusi iti urez noroc daca ai de gand sa o faci.

Mult verde şi o pata roşie

Azi nu am fost în acel infern, azi nu am fost în acel loc în care ştiu că ei mă urăsc atât de tare încât nu vor nici măcar să se prefacă draguţi. Mi-a ajuns, am simţit cum mi se urcă sângele în tempane vrând să evadeze din mine, apoi am aflat...pot fi scutită azi de acel loc, la fel şi mâine, până luni. M-am simţit mai bine după asta, dar se putea viaţa mea să fie mai grea de atât? Da. După ce că până şi el, în care până ieri am avut încredere deplină, s-a săturat. S-a săturat să se mai prefacă şi şi-a dat arama pe faţă. Până atunci nu am văzut ceva mai oribil. Şi sincer, eu de ce să te las să mă ţii ca pe o marionetă aproape când pot folosi aceeaşi tactică ca să te manevrez eu pe tine? De ce să am încredere când ei mă îndop cu pastile zicând că sunt nebună? Nu sunt nebună, sunt doar o marionetă mânuită greşit.. Dar ei nu o să înţeleagă asta vreodata. Deşi erai pata mea roşie, acum eşti ca toţi ceilalţi, doar un verde ce pătează.

Back..

Nu ştiu dacă vă convine, dar n-aţi scăpat de mine. Nup, chiar nu aţi scăpat nici de data asta. Deşi vroiam să-mi şterg şi acest mic colţişor al meu în care am scris când aveam inspiraţie sau doar când mă plictiseam, m-am hotărât să-l las să-i mai dau o şansă pentru că eu nu am mai avut parte de una. Deci, sunt pedepsită groaznic şi pentru mine acest lucru e ca şi cum aş fi închisă într-un spital de nebuni. Viaţa mea a devenit o rutină zilnică gen: şcoală, casă, tv, carte, pat şi iar pat, apoi de la început (momentan stau la PC doar ca să-mi fac o temă şi mai scriu pe furiş şi aici, deşi nu o să ţină mult scuza asta). Simt cum universul meu se prăbuşeşte încetul cu încetul, iar eu nu pot face nimic pentru a-l salva, decât să-mi iau zilnic pastilele pentru tulburări mintale. Dah, aţi citit bine 'tulburări mintale'..evident că eu nu am aşa ceva, sunt normală în ochii mei, dar nu şi în ochii părinţilor. Ei cred că am probleme cu capul şi chiar nu observă că pastilele astea îmi fac mai mult rău (azi m-au durut toate) şi continuă să mă obige să le iau 'Trebuie să le iei, nu e mare lucru..decât nişte pastile'. Mă rog, e groaznic.. Şi-au cam dau seama ce fac eu aici, aşa că ciao!

Adio!

Heya! N-am mai trecut de mult pe aici şi m-am gândit să mai dau un semn de viaţă, nu de alta dar să nu credeţi că m-am evaporat într-un nor de ceaţă. Sinceră să fiu, am făcut destule lucruri în tot timpul ăsta, dar nu sunt chestii aşa de importante pentru voi. Deci nu le scriu pentru că ştiu sigur că nu o să vă bateţi capul cu 'prostioarele' din viaţa mea. Totuşi soarele meu nu cred că o să mai răsară vreodată în adevăratul sens al cuvântului -'adevăratul sens', acela pe care îl poţi considera tu într-o metaforă-. De ce nu în totalitate? Pentru că momentan este într-un nor mare şi negru care în curând o să 'erupă' şi nu lavă, ci ploaie. O ploaie rece de toamnă ce-ţi străpunge până şi ultima lacrimă din suflet. Şi sinceră să fiu sunt pe cale să reacţionez ca tine. Adică, dacă ţie nu-ţi pasă de soarele meu, mie de ce să-mi pese de ce e al tău?  Nu o să mai fiu eu tipa aia fraieră care e păsătoare indiferent de situaţie şi de persoană. E mai simplu aşa, doar că...de obicei suntem tentaţi să alegem drumul mai lung doar ca să ne mai plimbăm un pic. Dar m-am plimbat destul şi mi-a ajuns să te văd peste tot prin drumul  meu! Eşti un obstacol, aia eşti! Deşi unul foarte interesant şi distractiv, tot obstacol rămâi. Aşa că, eu îmi văd de treaba mea şi tu..poţi face ce vrei pentru că oricum nu-mi pasă, atâta timp cât nu îmi apari în cale. Deci, adio! Mi-am bătut destul capul cu tine şi e bine totuşi că mi-am dat seama mai târziu decât niciodată..

Pentru că nu meriţi..

De ce nu meriţi? Pentru că nimic ce face parte din viaţă nu e corect, şi dacă nimic şi nimeni nu e corect atunci nu merită nimic din lume să-mi bat capul cu tine. Pentru că tu eşti acea picătură de sânge ce-mi trebuia să îmi umplu paharul...Ce pahar? Cel pe care mi l-ai dăruit şi mi l-ai pus în loc de inimă când te-am cunoscut, ca apoi să-l umpli şi să nu-ţi pese că eu voi face infarct lângă tine. Pentru că...uite, doar ştiu că nu-ţi pasă şi că nu vei trece niciodată pe aici. Nu te interesează atât de tare cine sunt eu. Poate odată te-a interesat, însă soarele trebuie să şi apună, şi să lase în urmă, doar o pată de culoare în amintiri...dar una dureroasă. Deci, dacă vei ajunge vreodată pe aici, măcar dintr-o prostie să ştii că eu încă trăiesc în trecut, şi chiar dacă nu vezi, mi-e chiar îmi e dor de acele zile care nu o să se mai întoarcă niciodată şi totuşi dacă o să se întoarcă, nu voi schimba nimic pentru că nu eu am greşit, ci tu. Da, da TU! Tu, acel ceva ce încă îmi strică serile. Dar totuşi încă îmi pasă, chiar dacă nu vreau, nu vreau să mai aud de tine nici măcar odată în viaţa mea. M-ai distrus, nu ţi-e de ajuns? Dar totuşi încă sunt forţată să te văd în fiecare zi a vieţii mele (excluzând zilele de relaxare), şi fară să vreau te observ orice aş face.. Aşa că, te implor..nu-mi distruge şi nopţile sau visele frumoase şi tâmpite cu floricele! Pa! Oricum nu o să înţelegi niciodată ce semnificaţie are pentru mine acest cuvând..

Şcoală..

Şcoală...mda, probabil un nou capitol pentru unii, însă pentru mine scoala a rămas tot acel ceva care îmi ţine ziua ocupată şi mă obligă mă trezesc dimineaţa ca apoi când ajung acasă să mi se adreseze o întrebare, care până la urmă a ajuns să mi se facă greaţă când o aud, de vreo 7-8 ori pe zi. 'Ce ai făcut la şcoală?' dah, cred că ştiţi cu toţii întrebarea asta veşnică care, pe mine cel puţin, mă sâcâie la culme. Şi din cauză că, ieri, după ce am auzit-o de vreo 6 ori de la aceeaşi persoană, am explodat la propriu şi am început să ţip zicândi-i să mă lase dracului odată în pace şi am plecat de acolo, am primit o 'pedeapsă'. Sinceră să fiu, eu nu am cunoscut cuvântul pedeapsă în adevăratul lui sens şi nici nu o să o fac prea curând. De obicei cea mai mare pedeapsa a mea a durat maxim 5 ore, dar asta a fost dură şi a durat de ieri până acum. Fără calculator, fără muzică, fără ieşeală şi fără tv..am ratat ceva? Nu..Deci singurul lucru pe care îl puteam face era să mă joc cu Pufarina şi să mă uit pe pereţi. Şi totuşi azi după scoală am trecut pe la Adeea că are piciorul in ghips şi i-am minţit pe ai mei că am ieşit mai târziu. Nu puteam să stau aşa fără să fac nimic ştiind că ea stă acolo în casă cu piciorul în sus, iar eu îmi văd de pedeapsa mea. Adică să fim serioşi, până acum nimănui nu i-a păsat de mine şi făceam ce vroiam şi fără voia lor, iar acum când cineva are nevoie de mine sunt ascultătoare? Ehh, până la urmă a ieşit bine şi aştept să poată ieşi Adeea pe afară cât mai curând.  Deci, înşănătoşire grabnică Adeea..şi vezi că nu scapi de mine aşa uşor! Şi cu voi, nu ştiu când o să mai am timp de scris pe aici deci..pe cât mai curând se poate. Ciao!

Indiferenţă peste tot

Vă rog să scuzaţi conţinutul acestui post, dar iar am toane şi trebuie să scap cumva de ele ca să-mi pot trăi prezentul.

Şi încă nu ştiu de ce. De ce trebuie să fiu aici, în lumea asta plină de ură care vrea doar să te vadă murind încet şi torturat în timp ce vezi cum ei se distrează pe seama ta? De ce trebuie să îi iubim pe cei din jurul nostru doar pentru faptul că ne dau medicamentul numit 'dragoste' care poate avea reacţii adverse? De ce câteodată ne înşelăm şi ne dăm toată iubirea în mâinile cui nu trebuie? De ce după tot ne mai regăsim dragoste şi o împărtăşim în continuare şi niciodată nu ne învăţăm minte? De ce imina face ce vrea ea chiar dacă nu are minte? De ce suntem forţaţi de frică să rămânem aici, printre cei ce doar se prefac că le pasă ca să te simţi mai bine? Dar majorităţii nu îi pasă nici măcar atât de puţin încât să se poată preface, pentru că ăsta este adevărul pur noi aşa suntem creaţi, suntem atât de pesimişti încât nu vrem să auzim nici măcar o vorbă despre cel de lângă noi, preocupându-ne doar de propria persoană. Indiferenţa este aşa de mare încât ne face să credem că ea chiar este o barcă de scăpare din ocean. O barcă atât de mare încât toţi înoată spre ea, iar când realizează că nu mai au cu ce trăi încep să se mănânce între ei, iar la sfârşit cel ce rămâne va muri de foame. Nimeni nu-şi dă seama că poate unii au nevoie de o vorbă bună şi de o îmbrăţişare, chiar dacă nu recunosc. Şi chiar dacă ar recunoaşte, cine s-ar oferi? Nimeni.. Pentru că toţi sunt atât de nesuferiţi încât nu vor să se înjosească în halul asta încât să-i fie sprijin celuilalt. Atât am avut de spus..lumea e prea indiferentă încât nu îi pasă pur şi simplu. Nu îi pasă de viaţa altuia sau de suferinţele lui. Asta pentru că nu realizează că totuşi ar trebui să schimbe ceva, iar dacă nimeni nu încearcă să schimbe ceva..nimeni nu va încerca. Pa!

Ciudăţenia absolută!

Nici nu m-am trezit bine că şi am realizat ceva. Ciudăţenia e mai prezentă ca niciodată! Deci, m-am trezit în ţipetele lu taicămiu care îmi zicea: 'Trezeşte-te! Dormi toată ziua şi noaptea bântui prin casă. Trebuia să îţi arunc eu apă pe faţă la 5 dimineaţa să vezi atunci cum îţi era.' bla, bla, bla, restul e deja agoniseală de spaţiu. Mă rog faza ciudată nu e asta pentru că de 2-3 zile numai aşa îmi face, deci m-am obişnuit. După ce m-am mai desmeticit şi eu şi m-am aşezat în pat să mă uit la tv îi sună telefonul şi vine şi răspunde stând lângă mine. 'Alo, da..sigur! Cum să nu! Bine, o să-i zic..Da. Atunci rămâne pe duminică? Aha, bine..mersi. Atunci ne vedem duminică. La revedere!'..Sinceră să fiu nu am înţeles o iotă sau cu cine vorbea, cert e că era foarte entuziasmat şi vorbea prea amabil. Nu l-am mai văzut aşa niciodată. Apoi s-a dus la mama şi i-a zis cine era şi etc. Aşa m-am lămurit şi eu şi-mi venea să-mi dau palme peste faţă. Mda, duminică vin femeia aia insuportabilă şi cu soţul şi fisu la noi ca să sărbătorim cică..Thoamne să iasă cineva afară atunci să nu stau de faţă pentru că nu ştiu cum voi reacţiona. Plus că vine şi sormea şi nu vreau să fac vreo fază în faţa ei, deşi ştiu că nici ei nu-i convine situaţia dar nu are ce face dacă aşa s-a decis aşa rămâne. Aşa că..gâscuţo aşteaptă-mă şi poate cu puţin noroc vine şi Ada. Mda, acum chiar nu mai am ce să scriu pe aici că mi-am risipit inspiraţiunea..mai postez eu ceva mai târzior. Ciao!